Sfârşitul de secol XIX şi începutul secolului XX găsesc România în plină înflorire economică şi culturală. Pentru prima dată în istorie are loc o sincronizare cu cultura occidentală prin nume ca Eminescu, Caragiale, Grigorescu etc. Iar în arhitectură odată cu domnia lui Carol I apar mari proiecte de clădiri administrative (Casa de Depuneri si Consemnaţiuni – CEC, Palatul Poştelor, Ministerul Agriculturii etc.) şi modificări urbanistice importante, centrul modern de astăzi, cu Bulevardul Carol, Bulevardul Kogalniceanu, Calea Victoriei şi nu numai. Pe lângă aceste mari lucrări apar şi cele ale micii burghezii, o pătură socială despre care Neagu Djuvara face referire spunând: „…bogătaşii şi-au făcut case mai mult sau mai puţin arătoase şi elegante, semănând cu ceea ce se construia pe atunci la Paris şi Viena. Mai vedeţi câteva din ele pe bulevardele Lascăr Catargi şi Ana Ipătescu şi pe străzile limitrofe, pe bulevardul Dacia şi în jurul Parcului Ioanid. De asemeni, câteva mici palate luxoase în sus de Calea Victoriei – toate acestea dând atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că Bucureştiul era „Micul Paris”.
În acest context se înscrie Palatul Kretzulescu situat în zona centrală a Bucureştiului, lângă Parcul Cişmigiu, pe strada Ştirbei Vodă, ce are ca beneficiar pe Elena (Helene) Kretzulescu, iar ca arhitect pe Petre Antonescu. Se poate observa că ambii au studiat în Franţa, de aici şi asemănarea cu ce „se construia pe atunci la Paris”. Elena (Helene) Kretzulescu nu a fost niciodată o figură publică în adevăratul sens, cel puţin nu în Bucureşti, dar a fost pentru o perioadă o figură importantă în societate. A fost gazda multor personalităţi importante din ţară, atât la palatul de pe Ştirbei Vodă cât şi la conacul din Drajna de Jos. Persoană cultivată, atât în muzică cât şi în pictură, aceasta şi-a dedicat timpul reconstrucţiei palatului din Bucureşti şi reconsolidării „castelului” din Drajna, unde a realizat şi multe acte de filantropie. Venind din două familii cu tradiţie în Bucureşti, Kretzulescu şi Filipescu, având de la bun început o avere moştenită foarte mare, cu o căsătorie eşuată ce a durat 10 ani, cazul Elenei Kretzulescu este unul tipic pentru burghezul acelor vremuri. De aceea nu e de mirare că din dorinţa de a realiza ceva important ce poate să rămână în istorie, aceasta se foloseşte de singura artă ce poate imortaliza o perspectivă istorică şi socială, arhitectura, dorind să fie sponsorul „unei construcţii importante”.
Pentru îndeplinirea acestui lucru, in 1902, îl angajează pe Petre Antonescu, tânărul arhitect de atunci ce tocmai îşi terminase studiile la Ecole des Beaux Arts din Paris. Având poate aceeaşi pornire în a realiza ceva grandios, acesta se foloseşte de toate elementele clasice pe care le-a învăţat în şcoala, îmbraţişând de asemenea ideile lui Ion Mincu legate de stilul naţional românesc, pe deasupra mai adăugând şi elemente „la modă” în epocă luate de la casele vestice. Analizând elementele „artei 1900” în opera lui Antonescu, Paul Constantin enumeră ce putem regăsi: „socluri monumentale cu bosaje mari; elemente masive (coloane şi console supradimensionate, chei şi ancadramente enorme fără nici o funcţie constructivă reală, ci doar decorativă), mult ieşite în afară, fără nici o justificare logică, toate sugerând construcţia arhaică sau rustică; modenatură şi reliefuri de asemenea foarte pronunţate, în care se amestecă izvoarele autohtone (brâie în torsadă, butoni şi chenare moldoveneşti, capitele şi balustrade de inspiraţie brâncovenească etc.) cu cele ale repertoriului simbolist-heraldic european ( scuturi, dragoni, vulturi, grifoni, cochilii etc.); precum şi forme tradiţionale româneşti de goluri- trilobat sau în acoladă amestecate cu altele, semicirculare, de proporţii şi spirit romanic sau renascentist, portale în retragere etc.” Foarte multe dintre aceste elemente le regăsim de la bun început în opera sa, în prima construcţie importantă, Palatul Kretzulescu. Abundenţa cu care sunt folosite, înghesuite, plasate „fără logică”, îi dau palatului un aspect eclectic, comun cu ce se întâmpla în marile programe administrative de arhitectură din Bucureşti, dar incompatibil cu stilul neoromânesc în care ar fi dorit sa fie încadrat. De asemenea, Paul Constantin observă că „stilistica neoromânească a lui Petre Antonescu se apropie mai mult de viziunea unor arhitecţi ca Saarinen, Gesselius şi Lindgren, de cea a unor italieni ca Giuseppe Sammango sau cu unii germani care asociază note istoricist-eclectice cu direcţiile raţionaliste Art Nouveau-Jugendstil.” Forma rezultată denotă o parte importantă a personalităţii lui Petre Antonescu ce urmează să se concretizeze mai apoi în marile lui construcţii (ex: Palatul Primăriei Capitalei). Cu toate acestea, pentru Palatul Kretzulescu acesta a reuşit să îndeplinească atât aşteptările Elenei Kretzulescu cât şi pe cele ale epocii.
Programul acestei lucrări prevedea adăugarea unui etaj peste vechea casă ce avea înfăţişarea unui pavilion numai cu pivniţă şi parter înălţat la nivelul curţii principale dinspre strada Ştirbei Vodă. Un alt element caracteristic spaţiului este înclinaţia abruptă a terenului dinspre stradă spre parcul Cişmigiu ce a dictat terasarea casei, rezultând un parter foarte înalt spre parc, corespunzător nivelului şi în continuarea pivniţelor peste care este amplasată casa. Astfel, planul este asemănător cu stilul unei case vechi româneşti: intrarea printr-un vestibul în holul principal de primire, ducând spre partea opusă a casei, spre ieşire, comunicând cu grădina. Camerele sunt dispuse pe laterale. Noutatea constă în câteva partiţii care delimitează spaţiul central, numit, conform stilului de atunci, „hall”, cea mai îndepărtată parte a casei, în direcţia grădinii, ce a devenit apoi birou cu bibliotecă. Spre est, orientată spre curtea palatului, arhitectul a instalat un salonaş lângă care, paradoxal, spre sud se găseşte cel mai spaţios loc al casei, cu o funcţiune modernă, luată din planul unei case vestice: un salon cu seră-grădină de iarnă. Spre stradă, se observă o schimbare evidentă de ton, volumele fiind în echilibru compoziţional. Părţile laterale sunt simetrice de-a lungul axului central, „obligându-l pe arhitect să introducă o a doua cameră în stânga, creând o nişă amplă pentru micul birou”. În partea dreaptă, spre vest, unde sunt amplasate anexele, se găseşte „o sală de mâncare cu oficiu” şi un mare dormitor cu baie alăturată. Etajul cuprinde un apartament ocupând aceeaşi suprafaţă ca aceea a parterului şi având aceeaşi distribuţie împrejurul holului, exceptând salonul mare, realizat din structură metalică, ce nu permite supraetajarea. O scară de serviciu dublează scara principală şi deserveşte etajele; ea are legătură directă spre curtea de serviciu şi cu subsolul care cuprinde „ pe lângă bucătării şi calorifer, pivniţele şi depozitul de combustibil”.
Construcţia este realizată din zidărie de cărămidă; planşeele sunt executate din grinzi metalice cu bolţişoare şi parţial din grinzi de lemn. Învelitoarea este din ardezie având jgheaburile şi galeriile din zinc. Decoraţiunile bogate de la exterior se regăsesc şi în interior prin tratarea diferită a fiecărui spaţiu în parte cu: panouri de lemn, tavane cu ornamente de lemn sculptate, ipsosuri lucrate alb pe alb si cu stucaturi ce au culoarea şi textura lemnului. Pe lângă camerele principale, sunt camere secundare ce oferă lucruri noi şi spaţii cu o mare personalitate. Aceste spaţii au fost create în special prin introducerea unui element ce aminteşte de o veche casă din Bucureşti, fereastra de colţ, amplasată acum intr-un mic turn de colţ ce formează o structură acoladă. În interior, nişele, ce găzduiau obiecte decorative, dădeau aceeaşi impresie.
Eclectismul presupune o abordare raţională a operei arhitecturale astfel se poate observa preocuparea deosebită faţă de tratarea subtilă a volumelor prin felul în care exteriorul casei relaţionează cu spaţiul înconjurător. Partea spre grădină a dat naştere la o varietate (prea mare) de soluţii: galerii, balcoane, o scară ce duce spre parc, şi o arcadă foarte mare cu o scară ce face legătura între subsol şi exterior. Întregul este completat de turnuri mici şi prin felul în care volumele pe înălţime dau impresia de uşurinţă şi ascendenţă. Spre stradă tonul este foarte diferit, începând de la spaţiile libere ale primului etaj ce au fost „tăiate” rectangular şi terminând cu întregul ce denotă armonie, echilibru şi un lux decorativ dispus relativ elegant. Aceeaşi regulă a fost aplicată ducând la un tratament mai sobru dominat de dimensiune prin care decorul este folosit să evidenţieze spaţiile vacante şi cronişele.
Palatul Kretzulescu, deşi situat pe o stradă foarte aglomerată, se bucură de privilegiul grădinii din spate, ce face parte astăzi din parcul Cişmigiu. Integrarea în contextul urban este una reuşită, mai ales de când Palatul Kretzulescu a fost transformat mai întâi, în perioada interbelică, în Muzeu de Artă Religioasă iar mai apoi, în anii ’70, până în prezent, în sediul UNESCO-CEPES.
Bibliografie:
– Neagu Djuvara „O scurtă istorie povestită celor tineri”, ed. Humanitas, Bucureşti, 2002
– Paul Constantin „Arta 1900 în România”, ed. Meridiane, Bucureşti, 1972
– Leland Conley Barrows, “The Kretzulescu Palace and Its Surroundings: Yesterday and Today”, UNESCO-CEPES , Bucureşti, 2002
– Petre Antonescu – opere complete
Comments